La scurt timp după ce a avut o depresie nervoasă și a vrut să fugă spre România, Bobi și-a revenit. E de înțeles, cel puțin eu îl înțeleg. Îmi aduc aminte când am fost plecat în Spania cât de greu îmi era între străini, îmi era dor de prieteni și familie. Simțeam că mor de dor. Și eu stăteam cu români în casă. Dar el că stă cu străini?
Am vorbit aseară la telefon, îi era bine, asculta Ombladon. Că de, a luat spiritul român cu el. Nu am apucat să vorbesc mare chestie cu el, doar că îi e bine mi-am dat seama. Într-un final a început să se obișnuiască cu Italia și viața de acolo. Relativ, binențeles. Frate-său mi-a zis că nu vrea să mai vină acasă sau dacă vine, să plece imediat înapoi. Îl admir, sincer să fiu, eu n-aș putea să plec iar din țară. Să fiu departe de ai mei. Numai când mă gândesc să mă mut din orașul în care am crescut, mă apucă spaima, dar să stau câteva luni prin țări străine?
Deci, astea fiind spuse, Bobi e Bobi, cu un iz de italian mai nou. Dar e bine și, cred că, îi place acolo. 
